Special Urban.ro: Despre Respectul de sine si Joan Didion. Doua fragmente din cartile sale
Inainte cu doua zile de Craciunul lui 2021 a venit vestea ca scriitoarea Joan Didion a incetat din viata. Avea 87 de ani si a fost una dintre cele mai apreciate scriitoare americane pentru modul elegant si realist cu care prezenta intamplarile din jurul ei.
Urban.ro se opreste asupra catorva dintre scrierile ei in acest week end, nu doar ca un omagiu catre o scriitoare exceptionala, ci si ca o ancora pentru mintea si sufletul nostru atat de solicitate si de puse in deriva intr-o lume in care validarea inseamna insotirea de multi oameni care aduc scandal, celebritatea e “in pielea goala” si fara nicio demnitate. O lume in care vulgarul e confundat cu “asumarea”, iar politetea e plictisitoare si are valoare, cel mai adesea, ca o amintire din copilarie.
In prima parte a carierei ei, Joan Didion a fost editor al revistei Vogue, apoi a scris editoriale politice si opinii despre viata femeilor din America, dar si scenarii pentru filme care au facut istorie. “A star is born” – care a cunocut trei versiuni de montari cinematografice, cea mai recenta cu Lady Gaga si Bradley Cooper – este un scenariu scris de Didion.
In 1961 a publicat un eseu in revista Vogue, intitulat “On Self Respect” (Despre respectul de sine) care a fost un manifest pentru multe generatii de femei. Mai jos un mic fragment.
“Cu toate că întoarcerea asupra propriei persoane este, în cel mai bun caz, o chestiune incomodă, ca și cum ai încerca să treci o graniță cu legitimații împrumutate, mi se pare că aceasta este acum singura condiție necesară pentru începutul unui respect de sine real. În pofida majorității platitudinilor noastre, autoînșelarea rămâne cea mai dificilă înșelăciune. Șmecheriile care funcționează pe alții nu contează în acea alee din spate bine luminată, unde se țin întâlniri cu propria persoană; aici nu vor fi suficiente zâmbete câștigătoare, nici liste de bune intenții desenate frumos. Se amestecă fulgerător, dar în zadar, printre cărțile marcate, bunătatea făcută pentru un motiv greșit, triumful aparent care nu a implicat niciun efort real, actul aparent eroic în care a fost făcut de rușine. Realitatea sumbră este că respectul de sine nu are nimic de-a face cu aprobarea celorlalți – pe care, la urma urmei, îi înșelăm destul de ușor; nu are nimic de-a face cu reputația, care, așa cum i-a spus Rhett Butler lui Scarlett O’Hara, este ceva de care oamenii cu curaj se pot lipsi.
Pe de altă parte, să te lipsești de respectul de sine înseamnă să fii, fără voia ta, spectator al unui documentar interminabil care tratează defectele proprii, atât cele reale, cât și cele imaginare, cu imagini proaspete inserate la fiecare proiecție. Iată paharul pe care l-ai spart la furie, iată durerea de pe fața lui X; privește acum următoarea scenă, cea din noaptea în care Y s-a întors de la Houston, vezi cum o mufezi pe aceasta. Să trăiești fără respect de sine înseamnă să stai treaz într-o noapte, dincolo de laptele cald, de fenobarbital și de mâna adormită de pe plapumă, numărând păcatele de comisioane și omisiuni, încrederile trădate, promisiunile încălcate subtil, darurile irremediabil irosite din cauza lenei, a lașității sau a nepăsării. Oricât de mult am amâna, în cele din urmă ne întindem singuri în acel pat notoriu de incomod, cel pe care ni-l facem singuri. Dacă vom dormi sau nu în el depinde, desigur, de faptul dacă ne respectăm sau nu pe noi înșine.
Să protestezi împotriva faptului că unii oameni destul de improbabili, unii oameni care nu ar putea să se respecte pe ei înșiși, care par să adoarmă destul de ușor, înseamnă să pierzi complet esențialul, la fel de sigur ca acei oameni care cred că respectul de sine are neapărat legătură cu faptul că nu au ace de siguranță în lenjeria de corp. Există o superstiție comună conform căreia „respectul de sine” este un fel de farmec împotriva șerpilor, ceva care îi ține pe cei care îl au închiși într-un Eden nevăzut, departe de paturi străine, de conversații ambivalente și de probleme în general. Nu este deloc așa. Nu are nimic de-a face cu fața lucrurilor, ci privește în schimb o pace separată, o reconciliere privată. Deși nepăsătorul și sinucigașul Julian English din Întâlnire în Samara și nepăsătorul și incurabilul necinstit Jordan Baker din Marele Gatsby par candidați la fel de improbabili pentru respectul de sine, Jordan Baker îl avea, Julian English nu. Cu acel geniu pentru acomodare mai des întâlnit la femei decât la bărbați, Jordan și-a luat singură măsura, și-a făcut singură pace, a evitat amenințările la adresa acestei păci: „Urăsc oamenii neglijenți”, i-a spus ea lui Nick Carraway. „E nevoie de doi pentru a face un accident”.” Joan Didion.
La moartea ei, Zadie Smith – una dintre cele mai fine si mai rafinate scriitoare britanice tinere – a scris in The New Yorker o bijuterie de eseu intitulat Joan Didion si opusul gândirii magice. Nu trebuia sa fii de acord cu ea, dar trebuia sa te supui propozițiilor ei.
„Gândirea magică este o tulburare a gândirii. Ea vede cauzalitate acolo unde nu există, confundă emoția privată cu realitatea generală, impune – așa cum spune Didion, perfect, în „The White Album” – „o linie narativă pe imagini disparate”. Dar, lăsând la o parte extremitatea doliului, nu era o stare de care să sufere în general. Cuvântul de ordine al lui Didion era cuvântul de ordine.
Ea era excepțional de atentă la cuvintele sau frazele pe care le folosim pentru a ne exprima obiectivele sau convingerile de bază. Alertă în sensul de suspicioasă. Îmbunătățind radical „detectorul de rahat” al lui Hemingway, ea a sondat discursul public, pentru a determina mai bine cât de mult adevăr se afla în el și cât de multă iluzie. A făcut asta și cu propriile propoziții. Recitind-o, îi găsești astringența necruțătoare, nedezmințită de vârstă. Poate că acesta este motivul pentru care rămâne mai ușor să te uiți la pozele lui Didion decât să o citești. Privirea este, fără îndoială, o vibrație. Dar lectura este o disecție: a celor mai dragi țeluri și credințe, a tuturor cuvintelor noastre de ordine. Altfel spus, în timp ce toți ceilalți au băut Kool-Aid, ea a rămas la Coca-Cola și la țigări”. Zadie Smith.
