Stoker, primul film in limba engleza al regizorului coreean Chan-wook Park a impartit deja lumea in doua: cei care-l critica si cei care-l lauda.

Eu il asteptam cu nerabdare de anul trecut, si recunosc ca sunt multumita de rezultat, cu toate ca mici imbunatatiri pe ici pe colo nu stricau.
Stoker este un film ultra-stilizat, in care imaginea conteaza mai multe decat continutul. Ciudata este alegerea regizorului coreean de a lucra cu un scenarist debutant – Wentworth Miller, actorul din Prison Break, care initial a scris scenariul sub un alt nume pentru a nu fi considerat un alt actor care vrea sa treaca de partea cealalta. Ca sa nu mai zic ca regizorul nu prea vorbeste limba engleza si a avut nevoie de un translator pe platou, deci e un film facut mai mult pe feeling..
Titlul filmului este inspirat de numele lui Bram Stoker, autorul celebrului roman Dracula dar filmul este o reinterpretare a unui thriller psihologic pe nume Shadow of a doubt, regizat de Hitchcock in 1943 (chiar, a vazut cineva originalul?). Am putea spune chiar ca este un fel de omagiu adus lui Hitchcock, pentru ca filmul e plin de referinte la opera marelui regizor.
Actorii-s alesi pe spranceana, Nicole Kidman eleganta, seducatoare dar in acelasi timp glaciala, Mia Wasikowska ciudatica, coborata parca din alta epoca si capabila de transformari radicale si Matthew Goode, enervant si irezistibil asa cum ii cere rolul. Initial protagonistii trebuiau sa fie Carey Mulligan, Jodie Foster si Colin Firth, dar sincer, nu-mi imaginez filmul cu acest trio.

Mi-a placut foarte mult atmosfera si grija acordata celui mai neinsemnat detaliu. Inlantuirea de cadre aparent fara legatura, simbolistica imaginilor, simetria fiecarui cadru si alternanta planurilor temporale te baga intr-o ceata placuta, hipnotizanta si nici nu–ti mai pasa ca nu ajuta prea mult povestea.
Ok, poate povestea are cateva scapari iar cei obsedati de coerenta narativa vor fi dezamagiti…Asta nu inseamna ca povestea nu-i interesanta, dimpotriva- iti ofera elemente care iti incita curiozitate si vrei sa vezi pana unde se ajunge. Subiectul se construieste incet si din detalii, franturi si flashbackuri, dar are si cateva clisee iar uneori intuiesti incotro se indreapta. Te lasi purtat de val, admiri cadre frumoase, uneori facute doar de dragul esteticii, dar care nu duc actiunea mai departe, ci doar iti capteaza ochiul. Are cruzime, seductie, mister, suspans, drama, mai putin logica.
Subiectul ales de regizor este unul destul de dark, asa cum ne-a obisnuit deja, si ne spune povestea adolescentei India (Mia Wasikowska) al carei tata a decedat intr-un accident de masina, si in viata careia intra un personaj nou si ciudat de a carui existenta nu stia pana acum, care pretinde ca este unchiul ei (Matthew Goode).
Nu te astepta la scene de actiune ca-n Oldboy sau Lady Vengeance, cu toate ca si aici avem de-a face cu familii disfunctionale si cu scene mai dure, doar ca duse intr-o zona mai mult artsy.

Vazut, placut?
Chan-wook Park nu este singurul regizor coreean care a facut anul acesta un film in limba engleza. Mai avem inca doi.