M-am luat cu una cu alta si am uitat sa va povestesc ce impresia mi-a lasat ultimul film in regia lui Almodovar, The Skin i live in/Pielea in care traiesc, pe care l-am vazut acum vreo 2 saptamani.

 
 

In primul rand mi-a intarit convingerea ca daca exista vieti anterioare, Almodovar a fost cu siguranta femeie, iar daca nu exista atunci probabil ca regizorul spaniol se considera o femeie captiva intr-un corp de barbat.:)
Si nu doar pentru ca descrie atat de frumos femeile in filme sale si pentru ca le intuieste emotiile si trairile mai bine decat orice alt barbat, ci si pentru ca revine mereu cu aceeasi obsesie spusa de fiecare data in alta forma: de data acesta sub tema indentitatii.  Dar nu intru in detaliu pentru ca stric tot farmecul filmului:)
Ultimul sau film are acelasi aer telenovelistic ca mai toate filmele sale, doar ca i-a adaugat un element nou pe care nu l-a prea exploatat pana acum: atmosfera intunecata specifica filmelor mistery/horror. Ca si epiderma din titlu, filmul are mai multe staturi: ne ofera o poveste de dragoste una de razbunare si una misterioasa careia te tot chinui sa-i descoperi secretul. La randul lor aceste povesti au alte ploturi secundare, care mai de care mai spectaculoase. Unii vor spune ca a exagerat de data aceasta. Prea le-a amestecat pe toate, prea a bagat toate elementele posibile, fire narative secundare care devin brusc principale, personaje care nu sunt ce par a fi si un final care te lasa cu gura cascata.
Melodramele sunt duse la extrem, dar povestite in cadre atat de frumoase incat fac dulceata mai digerabila.
La prima vedere, filmul pare inspirat din horrorul clasic a lui Georges Franju, Les yeux sans visage, dar e de fapt o ecranizarea a romanului Mygale scris de Thierry Jonquet.
Povestea se concentreaza pe doctorul specializat in chirurgie plastica (interpretat de Antonio Banderas) care traieste o viata cumplita: sotia i-a ars de vie intr-un accident iar fiica s-a sinucis in urma unui viol. Singurul lucru care il tine pe doctor in viata e nevoie de razbunare si mai nou, o pacienta speciala pe care o tine inchisa si cu care are o relatie cel putin ciudata.
Asta e doar inceputul unor tesaturi de intrigi in care te incurci la un moment dat atat de tare incat nu mai vezi iesirea.
Un motiv pentru ar trebui sa vizionati filmul este imaginea fantastica, cadrele atent construite care par niste picturi frumos colorate care prind viata in care fiecare detaliu conteaza.
Almodovar a distribuit actori cu care a mai lucrat si-n alte filme –  Antonio Banderas (Mujeres al borde de un ataque de nervios, Átame!) Elena Anaya (Hable con ella); Marisa Paredes (Todo sobre mi madre, La flor de mi secreto) si José Luis Gómez (Broken Embraces), si bine a facut, caci interpretarea lor este perfecta- lui Banderas rolul chirurgului cinic si rece in spatele caruia se ascunde un psihopat razbunator  ii vine manusa, iar Elena Anaya este atat de feminina si de cuceritoare incat nu-i poti rezista.

Chiar daca are mai multe straturi, cred ca filmului ii lipseste profunzimea si reuseste sa zgarie doar la suprafata, fara sa iti intre in carne.

Filmul a fost nominalizat anul acesta la Festivalul de Film de la Cannes pentru Palme D’or, unde a pierdut in favoarea unui film mult mai profund, The Tree of life.

Eu zic ca merita sa-i acordati o sansa.

L-ati vazut, v-a placut?