Pentru cel de-al 42-lea film al sau, Woody Allen a oscilat intre numele The Bop Decameron si Nero Fiddled, dar pana la urma s-a decis sa-l denumeasca simplu, To Rome with love.

Nu-i nici un secret pentru nimeni ca Woody Allen face filme ca pe banda doar ca din pacate oricat entuziasm ai avea, talentul se mai si toceste daca e folosit mereu intr-o singura directie. In ultima vreme a pus ochii pe Europa, mai exact pe orasele mari ale Europei si zici ca s-a transformat intr-o agentie de turism care vinde iluzii. Totul elegant imbracat si expediat sub forma unor ilustrate frumos colorate cu mesaje haioase care nu ies insa prea mult din tipare.

Cum aflam inca din titlu de data aceasta este vorba de Roma, orasul plin de viata unde majoritatea activitatilor coboara in strada, unde lumea gesticuleaza, rade si unde nimeni nu se sfieste sa-si arate pe fata sentimentele. Filmul are mai multe fire narative si se concentreaza pe cupluri de diverse nationalitati si pe aventurile romantice ale acestora. O povestire are in prim plan o familie de americani formata din Woody Allen si Judy Davis care se duc la Roma pentru a-si cunoaste viitorul ginere, in alta il avem pe Roberto Benigni care este confundat cu un star de cinema si tratat ca atare, il mai avem pe Alec Baldwin care este un arhitect din California ce se afla in vizita la Roma alaturi de niste prieteni si mai avem un cuplu din provincie a carui fidelitate e pusa la incercare.

Descoperim orasul prin intermediu celor patru povesti mai mult sau mai putin haioase in care regizorul mixeaza si recicleaza tot felul de teme precum nostalgia tineretii, frica fata de batranete, pretul care trebuie platit pentru celebritate, tentatii, infidelitati, frustrari si tot ce-ti mai trece prin cap. Un fel de „de toate pentru toti” in care indiferent de varsta, sex sau ocupatie, ai sansa sa te regasesti intr-o forma sau alta. Din cand in cand simti ca sclipirea de geniu nu s-a stins si recunosc ca in felul ei, fiecare poveste are ceva special, fie ca e vorba de o tenta absurdo-fantastica, usor suprarealista, o satira sociala sau o situatie imprevizibila. Regasim o multime de tipologii iar Woody Allen nu se sfieste sa se foloseasca de clisee pentru a le face cat mai credibile chiar daca uneori par niste caricaturi. Ca si Midnight in Paris, si filmul acesta musteste de repere culturale, care ar trebui sa bucure toti (pseudo) intelectualii fericiti ca recunosc cate ceva..

Ca de obicei distributia e atent aleasa si isi face bine treaba. Doar vorbim de Alec Baldwin, Jesse Eisenberg, Ellen Page, Penelope Cruz, Greta Gerwig, Roberto Benigni, Judy Davis, Ornella Mutti. Actorii au sarm, verva si imprumuta parca ceva din personalitatea lor debordanta. Ma bucur ca a revenit Roberto Benigni care are un rol savuros in care face ce stie el mai bine: se prosteste.  Woody Allen nu a putut sta in spatele camerei si s-a distribuit intr-un rol care ii vine manusa – de batranel plin de obsesii, pentru care pensionarea este egala cu moartea motiv prin care, chiar daca are inca fler, nu e pregatit sub nicio forma sa lase locul unora mai tineri.:)

Vazut, placut? Sau ati ales cealalta premiera a saptamanii?