Helen Macdonald este scriitoare, poeta, ilustratoare si naturalista, cercetator afiliat al Departamentului de Istoria si Filozofia Stiintei al Universitatii Cambridge. Fost bursier al Jesus College, Cambridge, a lucrat ca soimar profesionist si s-a implicat in numeroase proiecte europene de cercetare si protejare a pasarilor de prada. Dupa ce a debutat ca poeta, in 2001, cu volumul Shaler’s Fish, a publicat in 2006 Falcon, o istorie culturala a soimaritului.

A devenit cunoscuta dupa publicarea volumului U de la uliu (H is for Hawk, 2014), un memoir despre suferinta provocata de moartea tatalui sau si incercarea de a o depasi prin adoptarea si imblânzirea unui uliu porumbar. Cartea a devenit bestseller foarte rapid, câstigând in anul aparitiei Samuel Johnson Prize si Costa Book Award, iar drepturile de publicare au fost vândute in peste 30 de tari.

Cea mai recenta carte a sa, Vesper Flights, a aparut in 2020 si este o colectie de eseuri scrise pentru rubrica ei din New York Times Magazine despre relatia oamenilor cu natura. Cartea a fost aleasa Amazon Best Book of August 2020 si a fost nominalizata la Goodreads Choice Awards 2020.

„Animalele nu exista pe lume ca sa ne invete pe noi tot felul de lucruri, dar asta e ceea ce au facut intotdeauna si cele mai multe lucruri pe care le invatam de la ele sunt cele pe care credem ca le stim despre noi.“ Helen Macdonald

Daca ti-au placut: Anul gândirii magice, de Joan Didion, De ce pestii nu exista, de Lulu Miller sau Luminile Nordului, de Amy Liptrot aceasta carte e pentru tine

Fragment U de la Uliu de Helen Macdonald. Cartea a aparut la Editura Nemira si poate fi gasita aici

Vechii șoimari denumeau această îmblânzire a uliului observarea. Era o stare de spirit liniștitor de familiară, meditativă, grijulie și solemnă. Pentru prima dată în luni de zile, viața mea avea  un scop. Așteptam momentul din care purced toate celelalte: uliul care își lasă capul în jos și începe să mănânce. Asta era tot ceea ce voiam. Doar asta conta. Așteptarea. Observarea.

Să stau cu uliul era ca și cum mi-aș fi ținut respirația ore în șir fără niciun efort. Nicio inspirație, nicio expirație, doar bătăile inimii mele, și puteam să simt, în vârful degetelor, acea zvâcnire precisă a sângelui care – fiind singurul lucru pe care-l simțeam mișcându-se – nu părea deloc să facă parte din mine. De parcă ar fi fost inima unei alte persoane sau altceva care viețuia în mine. Ceva cu un cap plat, reptilian, două aripi grele, lăsate. Cu penele de pe margini umbrite, pictate în alb. Lumina din cameră a căpătat o nuanță verzuie, întunecată, răcoroasă și cu un iz ușor submarin. Afară, viața își urma cursul, fierbinte și distantă. Umbre treceau prin spatele perdelelor, umbre ale cumpărătorilor, și studenților, și bicicletelor, și câinilor. Contururi vagi, în formă de oameni, scoțând sunete ca transmițătoarele din cutii de tablă, bruiate și neinteligibile. Zgomotul picioarelor în mers. Bâzâitul fluierat al altei biciclete.

Au trecut minute lungi. O pană desprinsă din penajul de dedesubt a căzut lent pe covorul de sub picioarele mele. O stea minusculă, aproape fără puf, doar un ghemotoc de fulgi albi și pufoși. M-am uitat mult timp la ea. Nu mă mai uitasem așa la un obiect, cu o astfel de atenție cercetătoare și cu mintea în altă parte, de când cu lichenul-renilor, din ziua în care am primit acel telefon.

Treburi care-ți fac părul măciucă, le spunea tata: era o expresie de argou de Fleet Street pentru sarcinile periculoase. Să te apleci dintr-un elicopter, cu un aparat de fotografiat într-o mână și cu cealaltă apucând strâns tocul ușii, pentru că hamul de siguranță se rupsese. Sau să te uiți printr-o lentilă panoramică din vârful Catedralei Salisbury, în timp ce stai pe o bară șubredă de fier, înfiptă în piatră, la 120 de metri în aer. „Treburi care-ți fac părul măciucă? Trec prin ele privind prin aparatul de fotografiat“,  spunea el. „Îl ridic așa“ – și mima cum îl ține la ochi. „Privește prin vizor. Așa nu mai ești implicat. Așa nu mai ești speriat.“

Nu mai ai un corp care poate cădea sau te poate trăda: tot ceea ce există este un pătrat de sticlă fin procesată și lumea văzută prin el, și o întreagă serie de decizii tehnice în mintea ta cu privire la expunere și adâncimea câmpului vizual, și obținerea fotografiei la care speri. Stând acolo cu uliul în camera întunecată, m-am simțit mai în siguranță decât mă simțisem de luni de zile. În parte pentru că aveam un scop. Dar și pentru că închisesem ușa spre lumea de-afară. Acum mă puteam gândi la tatăl meu. Am început să mă gândesc la cum făcuse el față dificultăților. Așezarea unei lentile între el și lume era mai mult decât un scut împotriva pericolelor fizice; îl apăra de alte lucruri pe care trebuia să le fotografieze: lucruri groaznice, tragice – accidente, deraieri de trenuri, urmele bombardamentelor din orașe. Își făcuse griji că această strategie de supraviețuire devenise un obicei. „Văd lumea printr-o lentilă“, a spus el odată, cu o ușoară tristețe, de parcă aparatul de fotografiat ar fi fost mereu acolo, împiedicându-l să se implice, ceva ce exista între el și viața pe care o aveau alți oameni.

Cinteza cânta din nou. Cum înveți ce ești. Oare învățasem de la tatăl meu să fiu o observatoare? Să fi fost un soi de mimetism copilăresc al strategiei sale profesionale de gestionare a dificultăților? O vreme am întors gândul pe toate părțile și apoi am renunțat la el. Nu, m-am gândit eu. Nu. Era mai degrabă Nu

pot gândi așa decât Nu e adevărat. Toate sutele de mii de fotografii pe care le făcuse tatăl meu. Gândește-te la ele în schimb. Fiecare dintre ele – o notiță, un testament, un bastion împotriva uitării, împotriva nimicului, împotriva morții. Uite, asta s-a întâmplat. Ceva s-a făcut și acum niciodată nu mai poate fi desfăcut. Iată-l, în fotografie: un bebeluș care își pune mâna minusculă în palma brăzdată a unui octogenar. O vulpe care trece în fugă  pe o cărare din pădure și un bărbat care-și ridică arma ca s-o împuște. Un accident de mașină. Un accident de avion. O cometă întinsă pe cerul dimineții. Un prim-ministru care-și șterge fruntea. Beatleșii așezați la o masă de cafenea pe Champs-Elysées într-o dimineață friguroasă de ianuarie din 1964, fața palidă a lui John Lennon sub cozorocul șepcii lui de pescar. Toate astea s-au întâmplat și tata le fixase într-o memorie care nu era doar a lui, ci a lumii întregi. Viața tatălui meu nu era despre dispariții.

Viața lui a fost una care s-a opus dispariției. Într-o seară de iarnă venise acasă de la muncă ciudat de deznădăjduit. L-am întrebat ce s-a întâmplat. „Ați văzut azi cerul?“ a întrebat el. Mersese printr-un parc londonez pe drumul de întoarcere de la o conferință de presă. Era pustiu, cu excepția unui băiețel care se juca pe malul înghețat al unui lac de canotaj. „Am spus: «Privește în sus, uită-te la asta. Adu-ți aminte că ai văzut asta. N-o să mai vezi asta niciodată.»“ Deasupra lor era o broderie vastă de halouri de gheață și sori-fantomă pe cerul cețos al iernii. Un halou de 22 de grade, un arc circumzenital și un arc tangent superior, lumina soarelui refractându-se și despicând văzduhurile într-o geometrie complicată de gheață, aer și foc. Dar băiatul nu a părut deloc interesat. Tata a fost uimit. „Poate că a crezut că ești unul dintre bărbații ăia ciudați“, am chicotit noi, dându-ne ochii peste cap, iar el a părut jenat și puțin necăjit. Dar era așa de trist din cauza băiatului care nu s-a uitat. Acum, că tata nu mai era, începeam să înțeleg cum mortalitatea era întrețesută în lucruri precum acel cer rece, iluminat de un arc. Cum lumea e plină de semne și de minuni care apar și dispar și cum, dacă ești norocos, ai putea să le vezi. O dată, de două ori. Poate niciodată din nou. Albumele de pe rafturile mamei mele sunt pline de fotografii de familie. Dar și de fotografii cu alte lucruri. Un graur cu ciocul strâmb. O zi cu brumă și fum. Un cireș încărcat de flori. Nori de furtună, fulgere, comete și eclipse: evenimente celeste înfricoșătoare în distanțarea lor întunecată, dar care te și consolează că lumea e veșnică, deși tu ești doar o clipire din drumul ei.

Henri Cartier-Bresson numea realizarea unei fotografii bune un moment decisiv. „Ochiul tău trebuie să vadă o compoziție sau o expresie pe care ți-o oferă chiar viața și trebuie să intuiești când să declanșezi aparatul de fotografiat“, spunea el. „Momentul! Dacă l-ai ratat, e definitiv ratat.“

 M-am gândit la unul dintre aceste momente în timp ce stăteam acolo, așteptând ca uliul să-mi mănânce din palmă. Era o fotografie alb-negru, pe care tatăl meu o făcuse în urmă cu mulți ani, a unui măturător bătrân de străzi, cu cioc, șosete uzate și pantofi scâlciați. Pantaloni mototoliți de muncă, mănuși de muncă, o șapcă de lână. Aparatul de fotografiat e poziționat jos, pe asfalt: probabil că tata s-a ghemuit pe stradă ca să facă poza. Bărbatul se apleacă, cu mătura din nuiele sprijinită de el. Și-a scos una dintre mănuși și, între degetul mare și arătătorul mâinii goale, îi oferă o firimitură de pâine unei vrăbii de pe bordură. Vrabia e surprinsă în timp ce țopăie, exact în clipa în care ia firimitura dintre degete. Iar expresia de pe fața bărbatului este una care debordează de bucurie. E fața unui înger.