Gaspar Noé, regizorul care si-a obisnuit publicul cu filme socante precum Irréversible, Love sau Climax, revine pe marile ecrane cu Vortex, distribuit in cinema din 9 septembrie de Independenta Film. Prezentat la Cannes 2021 si premiat la festivalul de la San Sebastián, Vortex vorbeste despre provocarile unui cuplu de batrani, care se apropie de finalul vietii lor. In rolurile principale se regasesc cunoscutul regizor Dario Argento si Françoise Lebrun, actrita consacrata in La maman et la putain.

Considerat de publicatia Screen International „cel mai matur film al regizorului Gaspar Noé”, Vortex trateaza un subiect diferit fata de cele explorate de autor in filmele anterioare: degradarea psihica si fizica a unui cuplu de batrani si apropierea mortii. Filmul este inspirat de experientele personale ale autorului: incercarea de a trata dementa mamei sale, precum si o hemoragie cerebrala, aproape fatala, de care Noé a suferit in 2020.

Prin amabilitatea distribuitorului roman al filmului, Independenta Film, Urban.ro va prezinta detalii despre acest film emotionant care, desi greu de purtat prin emotiile pe care le prezinta, e de urmarit neaparat.

Cum ati ajuns la subiectul filmului Vortex?

 De cativa ani imi doream sa fac un film cu oameni in varsta. Cu bunicii mei, apoi cu mama mea, mi-am dat seama ca batranetea implica probleme de supravietuire foarte complexe. Ea genereaza situatii coplesitoare in care cei care te-au protejat cel mai mult se intorc la randul lor in copilarie. Asa ca mi-am imaginat un film cu o naratiune extrem de simpla, cu o persoana aflata intr-o stare de deteriorare mentala care pierde folosirea limbajului si nepotul ei care nu-l stapaneste inca, ca doua extreme ale acestei scurte experiente care este viata umana.

Vortex este filmul dvs cel mai putin provocator si mai putin violent de pana acum.

Nu este treaba mea sa judec asta. Desi este primul meu film de lungmetraj pentru toate categoriile de public, mi s-a spus, de asemenea, ca – din cauza situatiei foarte comune pe care o descrie, cu care majoritatea oamenilor sunt sau vor deveni familiari – este cel mai greu. Am facut deja filme care i-au speriat pe oameni, i-au excitat sau i-au facut sa rada. De data aceasta am vrut sa fac un film care sa-i faca sa planga la fel de tare cum am putut sa plang eu, atat in viata, cat si la cinema. Lacrimile au intr-adevar un efect sedativ atunci cand intra in contact cu membranele pleoapelor, ceea ce le face sa fie una dintre cele mai placute substante care exista.

De asemenea, nu este prima data cand filmez cu cea mai mare dragoste oameni mai in varsta decat mine: a fost cazul lui Philippe Nahon, cu care am facut Carne si I Stand Alone. Dar de data aceasta, Vortex este cu adevarat inspirat de experientele recente din viata mea si de toti acei iubiti ultra-stralucitori ale caror puteri de gandire le-am vazut decazand si apoi murind sub ochii mei. Filmul se refera probabil la vidul care ne inconjoara si in care plutim. Mi s-a spus, de asemenea, ca aminteste de Enter the Void in sensul ca subiectul sau este marele gol care este viata si nu moartea.

Este, de asemenea, cel mai radical film al dumneavoastra, care vorbeste despre o disperare si o deznadejde impresionante.

Poate, in orice caz nu foarte maniheist. Este doar povestea unei dezintegrari programate genetic, cand intregul castel de carti se prabuseste. Asa cum am scris pentru sinopsisul Festivalului de Film de la Cannes: Viata este o petrecere scurta, care va fi curand uitata.

Ati scris acest film influentaat de hemoragia cerebrala din 2020?

Nu, deloc. Ma gandisem deja cu mult timp inainte la subiectul acestui film. Pe de alta parte, cu acest accident vascular cerebral, din care existau foarte putine sanse sa ies viu sau nevatamat, am fost catapultat pe partea intunecata a lunii. Cat am fost sub morfina timp de trei saptamani, m-am gandit la moartea mea si la consecintele ei pentru toti cei din jurul meu, la mizeria pe care as fi lasat-o in urma.

 Asta e moartea: obiectele unei vieti pe care le lasi altora si care dispar intr-un camion de gunoi la fel de repede ca si amintirile care putrezesc odata cu creierul. In orice caz, de cand mana destinului mi-a dat un timp suplimentar de bucurie, simt ca sunt mai senina cu aceste doua concepte pe care le numim viata si moarte.

In plus, convalescenta care mi-a fost impusa, urmata de aceasta fabuloasa experienta colectiva de internare legata de un virus, mi-a permis sa petrec luni intregi descoperind cele mai mari melodrame ale lui Mizoguchi, Naruse si ale lui Kinoshita, pe nedrept uitat, a carui melancolie, cruzime si inventivitate estetica mi-au reamintit ce poate fi cu adevarat marele cinema.

A fost o filmare de comando?

 Am scris un text de 10 pagini, care a crescut la 14 pagini cand am extins corpurile personajelor pentru a-l depune pentru finantari (rade). Canal + s-a angajat si am primit pentru prima data „avance sur recettes”. Am filmat in aprilie, pe parcursul a 25 de zile, si am terminat pe 8 mai. Aveam o sala de montaj pe platou si, pentru ca nu aveam zile de filmare foarte lungi, am inceput montajul imediat, seara, in weekenduri. A fost foarte rapid, mai ales post-productia inainte de Cannes, dar mie imi place viteza. A functionat bine pentru Fassbinder, a functionat bine pentru toti marii regizori japonezi din anii ’60.

De ce sa faci incet ceea ce poti face repede?

Cand v-a venit ideea ecranului divizat?

Povestea filmului este foarte banala, este ceva ce se intampla in mod natural la persoanele de peste 80 de ani si pe care copiii lor trebuie sa le gestioneze. Iar aceste situatii sunt atat de grele zi de zi, incat majoritatea celor de peste 50 de ani le poarta ca pe niste blesteme individuale despre care aproape ca le este rusine sa vorbeasca. Pentru forma, am avut in vedere ceva aproape documentar, fara dialoguri scrise si pe un singur platou, cat mai realist posibil.

Singura pozitie estetica pe care am luat-o a fost aceea de a filma unele scene in split-screen pentru a sublinia singuratatea comuna a acestui cuplu, dar nu planuisem sa fac acest lucru pe intreaga durata a filmului. In prima saptamana am filmat doar cateva secvente cu doua camere, dar in sala de montaj mi-am dat seama ca, atunci cand unul dintre personaje iesea din cadru, lasandu-ne singuri cu celalalt, voiam neaparat sa vad in continuare ce face in acelasi timp si el sau ea. Realitatea este suma perceptiilor celor care o creeaza. Si cum nu exista nimic mai plictisitor in cinematografie decat acest limbaj artificial de film tv pe care aproape toata lumea il foloseste, m-am gandit ca, daca tot facem ceva atat de artificial ca un film, de ce sa nu ne distram cu split-screen-ul? Asa ca am cronometrat cadrele si am filmat partile lipsa pentru a completa secventele. Procesul s-a impus apoi de la sine incepand cu a doua saptamana de filmare. Se simte ca si cum am urmari doua tuneluri care evolueaza in paralel, dar nu se intalnesc niciodata, doua personaje separate irevocabil de drumurile lor in viata si de imagine. Limbajul camerei de filmat a fost un pic complex si, ca de obicei, nu facusem storyboard-uri. Este nevoie de o buna logica spatiala, iar eu rezolvam in permanenta un cub Rubik’s mental. Inca o data, am dormit foarte prost noaptea.

Si actorii dumneavoastra?

Cei trei actori ai mei au fost cele mai frumoase Rolls Royce-uri ale improvizatiei la care as fi putut visa. Dar, lucrand cu Françoise si Dario, avand in vedere admiratia mea pentru ei, m-am supus unei presiuni foarte mari, oricat de bucuroase si constructive ar fi fost. Nu voiam sa o dau in bara, sa fac o regie lenesa in fata unui maestru al imaginii ca Dario Argento, nici sa indraznesc sa ratez vreo prestatie a cuiva alaturi de Françoise in film.

Am idolatrizat-o pe Françoise inca de cand am descoperit-o in „Mama si curva”, chiar daca folosirea de catre Jean Eustache a unor dialoguri scrise ultraprecis este exact opusul a ceea ce incerc eu sa fac. Cand Dario a acceptat sa joace in film, am avut la dispozitie mai putin de doua saptamani pentru a-i gasi fiul. Am lipit fotografii cu Françoise si Dario pe un perete si m-am intrebat cine ar putea fi credibil din punct de vedere fizic in rolul copilului lor. Apoi m-am gandit la Alex Lutz. Il vazusem pe Guy din intamplare si fusesem uimit de interpretarea lui. Am lipit fotografia lui langa cea a parintilor sai si a functionat perfect. Ne-am intalnit, iar el era disponibil. Si cand mi-a spus ca el insusi il regizase pe Guy dupa un scenariu de 10 pagini, mi-am dat seama ca ne potrivim!

Cu acest film mai „matur”, s-ar putea chiar sa riscati sa obtineti recenzii bune.

Majoritatea filmelor mari sunt masacrate la lansare, iar cele mai proaste sunt venerate… Asa ca nu-mi pasa. Ca sa-l parafrazez pe Pasolini, ceea ce facem este mai important decat ceea ce spunem. Vortex ar putea fi mai „adult” decat celelalte filme ale mele. Dar, lasand la o parte I Stand Alone si scurtmetrajul meu SIDA, am impresia ca am facut filme despre adolescenti doar pentru adolescenti. Astazi, la 57 de ani, poate ca, in sfarsit, intru un pic in maturitate. Intru intr-o lume necunoscuta.